Casele memoriale Minulescu și Rebreanu

Santina

Casele, sau mai degrabă apartamentele, se află unul lângă altul, pe acelaşi palier, într-un bloc construit în perioada interbelică în minunatul cartier Cotroceni, peste drum de Palat.

Apartmentul familiei Minulescu reflectă spiritul boem al poetului, e ca „un bazar sentimental”, cu obiecte de artă, multe tablouri, fotografii şi evident cărți. Muzeul este dedicat şi soției lui Minulescu, Claudia Milian, la rândul ei poetă simbolistă, dar şi pictoriţā. Asta a fost una dintre condițiile puse de Mioara Minulescu, fiica celor doi, când a donat casa Muzeului Literaturii Române.

Se pare că ea a avut o serie de condiții/dorințe cum ar fi ca apartamentul să nu fie amenajat ca oricare alt muzeu, rece şi fără viață, şi de a păstra casa exact ca în perioada în care proprietarii lui au locuit aici.

Astfel că niciun obiect nu a fost îndepartat sau mutat de la locul său; pe obiecte nu găseşti etichete, cum se practică în muzee, iar plăcuțele cu „nu atingeți” lipsesc cu desăvârşire. Ceea ce mi-a plăcut foarte tare. Aşa casa pare că ar fi încă locuită, stapânii sunt plecați cu diverse treburi, iar noi doar ne-am furişat puțin să tragem cu ochiul.

Casa Rebreanu – deşi aş fi spus sigur că cei doi scriitori au fost vecini de palier, am fost surprinsă să aflu că Rebreanu nu a locuit de fapt aici. El a cumparat apartamentul pentru fiica lui, ajutat de prietenul Minulescu.

Casa a fost amenajată, dupa moartea scriitorului, de soția şi fiica acestuia, în mare parte cu obiecte aduse din casa în care a trait de fapt Rebreanu, cea de la Valea Mare. Despre care am aflat, căutând informații pe Google, că este proprietate privată acum şi într-o stare avansată de deteriorare.

Desi mult mai mic decat cel al lui Minulescu, apartamentul lui Rebreanu pare mai aerisit, dar în acelaşi timp mai somptuos. Reflectând desigur spiritul mai riguros al scriitorului. Muzeul poartă şi numele soției Fanny, fostă actriță şi, se spune, femeia hotărâtă şi puternică din spatele scriitorului.

Concluzie: Indiferent daca v-au plăcut sau nu, în adolescență, poeziile lui Minulescu, iar „Ion” v-a dat poate bătăi de cap la Bac, eu aş zice că merită sa faceți o vizită. Măcar pentru poveştile pe care nu le găsiți în cărțile de Română. Iar muzeograful, Adrian David, este omul potrivit la locul potrivit, vizibil pasionat de ce face, care ştie o mulțime de poveşti şi căruia îi place să le spună şi altora.

Aş zice şi să nu veniți în grabă, să vă luați undeva la două ore, că-s multe de povestit. Mie mi-ar fi plăcut să stau mai mult, să descopăr fiecare obiect, tablou şi fotografie în parte. Aşa că e foarte posibil să revin.

Radu

Nu am venit cu așteptări prea mari, dar am fost foarte plăcut surprins. Casa Minulescu ar merge, probabil, vizitată și independent; Casa Rebreanu mai puțin, nu cred că m-ar fi impresionat. Dar vizitate împreună contribuie la o experiență care merită încercată.

Spun împreună pentru că mi-au lăsat impresia unui yin și yang, unor expresii complementare. Ca și cum fiecare dintre scriitori ar fi putut fi celălalt, într-un univers paralel în care să aibă un caracter diametral opus față de cel prezent.

Iar asta se aplică, de fapt, și cuplurilor, nu doar scriitorilor –  deci, evident, și caselor lor.

Casa Minulescu mi s-a părut plină de formă și culoare – tablouri, busturi, spații de relaxare. La Rebreanu găsești obiecte funcționale, simboluri relevante mai mult pentru cuplu (deci tot funcționale), spații riguroase.

La Minulescu un loc important e balconul pe care își bea cafeaua (cu rom!) și de pe care le recita, când avea chef, poezii elevelor de la internatul vecin. Pe Rebreanu (OK, nu a locuit cu adevărat aici) îl afli în bucătărie, punând murături, ca un bun gospodar ce era.

Poveștile spuse de ghid descriu o opoziție similară și în interiorul cuplurilor – hedonistul Minulescu era completat de Claudia, înțelegătoare, cuminte, supportive; în timp ce Rebreanu, chibzuit și așezat, o avea alături pe Fanny – mai „de lume” și suficient de focoasă ca să se bată în plină stradă cu o rivală.

La impresia plăcută cu care am rămas a contribuit, cu siguranță, și stilul de amenajare, adică opusul abordării comuniste care mă irită pe mine. Fără afișe, fără etichete, fără cordoane, fără diversele mărunțișuri încuiate temeinic în vitrine. Da, asta înseamnă că fără ghid nu înțelegi mare lucru, dar în acest caz ghidajul contribuie la experiență cel puțin la fel de mult ca muzeele în sine.

Mi-a plăcut foarte mult abordarea ghidului, și anume accent mai degrabă pe bârfă 🙂 decât pe istorie și literatură. Sigur, a „ancorat” diversele aspecte ale vieții celor patru în scrieri, curente culturale și istorie a literaturii, dar per total a povestit despre oameni, nu despre autorii din manualele de literatură.

La negative aș zice că muzeele sunt surprinzător de populare (ca să fiu onest mă așteptam să fim doar noi acolo), ori dacă se formează un grup prea mare nu te mai poți mișca la fel de liber prin apartamente.

Asta înseamnă că, dacă aveți cum să faceți asta, ar trebui să vizitați muzeele în timpul săptămânii, când preocuparea pentru cultură trece pe locul al doilea 🙂

Concluzie: Clar merită vizitate ambele muzee, clar începând cu Minulescu.

Timp

E în București, nu calculăm deplasarea. O durată decentă pentru vizita la ambele case memoriale ar fi in jur de două ore.

Costuri

Pentru cele două muzee se plătește separat:

Intrare: 10 lei/persoană;  Ghidaj: 6 lei/persoană Taxă foto: 15 lei