Muzeul Geologic Național

Santina

Deși am trecut de nenumărate ori pe lângă Muzeul Geologic Național, abia acum i-a venit rândul să-l vizităm din nou. Și s-a dovedit o „plimbare” mai mult decât potrivită pentru o zi extrem de serioasă de început de februarie.

Impunătoarea clădire de pe Șoseaua Kiseleff a fost construită la începutul secolului XX, în stil neobrâncovenesc, la ordinul lui Carol I, pentru a găzdui Institutul Geologic. A adăpostit chiar de la înființare diverse colecții de roci și minerale, însă, oficial, Muzeu Geologic a devenit în 1990.

Acum muzeul e cam prăfuit și învechit și nu pare să fi suferit vreo schimbare sau îmbunătățire de la inaugurare și până în prezent. Oricum eu m-am simțit ca și cum aș fi nimerit la orele de geografie, biologie și chimie anorganică de prin școala generală sau liceu. Am regăsit exact aceleași explicații din manualele de școală, cu un limbaj rigid și mai degrabă plictisitor decât atractiv. Și recunosc sincer că m-am bucurat că nu o să mă asculte nimeni din ce am citit pe acolo și nici nu o să dau vreun test săptămâna următoare.

Totuși mi-a plăcut ideea sub care este conceput muzeul – ca o carte care începe cu geneza universului, formarea planetelor, a mineralelor și rocilor, până la evoluția vieții pe Pământ și apariția omului. Ce mi-a lipsit aici a fost o ghidare mai clară a traseului de vizitare; ni s-a spus de unde să începem, dar după aceea nu a fost tot timpul foarte clar în ce ordine să vizităm expozițiile.

Trecând peste, mi s-a părut extrem de interesantă expoziția legată de cercetările și descoperirile legate de dinozaurii din Țara Hațegului. Câteva dintre speciile de dinozauri și reptile sunt reconstituite chiar în mărime naturală. Am aflat cu ocazia asta că cel mai mare animal zburător care a trăit vreodată a fost descoperit în România și poartă numele de Hatzegopteryx (da, de la Țara Hațegului); avea un craniu de 3 m, distanta dintre aripi de 12 metri și apartine speciei pterozaurilor (reptile care au trăit în acela timp cu dinozaurii). Chiar și doar pentru expoziția asta aș zice că merită să vizitezi muzeul. Mai ales că taxa de intrare este absolut modică, doar 15 lei.

Fără să fie neapărat o experiență extraordinară, poți trece muzeul pe lista de lucruri de făcut/văzut în București la un moment dat, măcar pentru cultură generală. 🙂

Radu

Mie mi s-a părut genul de zi în care nici nu-ți vine să faci ceva anume, dar nu vrei nici să stai în casă fără să faci nimic. Iar experiența de la muzeu mi s-a părut, per total, la fel de incertă.

Impresia generală e de loc încremenit în timp – ceea ce e, poate, potrivit pentru un subiect care se discută în contexte de mii, milioane, miliarde de ani. Avantajul muzeului e că, la vremea amenajării inițiale, totul a fost gândit atent și elaborat cu minuțiozitate. Așa că rezultatul, în prezent, nu e atât de neplăcut ca în alte cazuri. Ba chiar aș putea zice că muzeul în sine e un exponat, care ilustrează muzeistica de pe vremuri :).

Unele aspecte merită, însă, un strop de atenție, cum ar fi un refresh la planșele explicative (unele cu sînt în loc de sunt), un bec pe ici pe colo (unele vitrine stau în întuneric) sau niște detalii în plus (cum ar fi explicații despre ce face un exponometru sau care-i treaba cu bomba vulcanică).

Locul a trezit în mine și un amestec de melancolie și bucurie – melancolie pentru că oricine a făcut școală înainte sau câțiva ani după Revoluție va recunoaște, cu siguranță, stilul materialelor didactice; bucurie pentru că 95% dintre cei care au făcut școală savurează eliberarea de tabelul lui Mendeleev :).

Așadar, ce găsești aici? Un rezumat al științelor care compun geologia – mineralogie, paleontologie, geofizică, geochimie și așa mai departe. Dincolo de formă, muzeul reușește să contureze o imagine rezonabilă despre ansamblul de științe, să le definească și să ofere un rezumat al principalelor cunoștințe din fiecare domeniu.

Pentru cine e muzeul? Greu de spus. Pasionații găsesc, posibil, ceva exponate rare; mai probabil e că puștimea poate ancora în realitate informațiile de pe Internet și din cărți (fun fact, o vreme am mers în același ritm cu un băiat de vreo 10 ani care dezbătea foarte entuziast, cu tatăl lui, compoziția chimică a jadului și clasa în care intră malachitul. Sau așa ceva, nu am înțeles exact, nu sunt din zonă).

Dar e și pentru oamenii de rând, ca mine, care pot extrapola sau conecta informații cum ar fi, de exemplu, cele despre trovanți. Iar experiența generală nu îi va strica nimănui – nici Muzeul de Artă Recentă nu îl recomand doar pasionaților.

P.S. Ăsta e numele oficial al muzeului, deși aș fi curios să-mi explice un om de ce nu se cheamă „Național de Geologie”.