Osteria „su” Santa Trinita, Prato

Santina

Am ajuns în Prato spre ora prânzului și, după ce ne-am plimbat noi o vreme, am vizitat castelul şi am făcut ceva poze pe străduțe, am început să simțim arome îmbietoare, semn că e timpul să mâncam ceva. 🙂

Sigur ştiți că în Italia, ca de altfel în multe țări din vest, trebuie să îți planifici ora de masă pentru că mai toate restaurantele închid în jur de 3:00. Dacă ai ratat ora trebuie să aştepți cina.

Noi am avut noroc şi am găsit Osteria su Santa Trinita, care închidea la 17:30.

Locul ăsta mi se pare localul tipic italian: cu lume multă (ceea ce ne-a bucurat pentru că mulți localnici e semn de mâncare bună), gălăgie, zgomot de blide, arome delicioase venind dinspre bucătărie. Și până la final am mai adăugat și prețuri rezonabile.

După cât era de aglomerat, era cumva de aşteptat că nu vom găsi loc, cel puțin nu în interior. Dar cum era o vreme mai degrabă rece am găsit loc pe terasă. 🙂

Mergea sa fie o idee mai cald, dar ne-am bucurat că am găsit loc, foamea e foame.

Meniul nu este unul stufos, toate felurile încap într-o pagină, dar pentru mine ăsta e semn bun. Că se găteşte puțin şi totul e proaspăt.

Am ales nişte bruschete, ravioli cu brânză, iar la final un desert specific zonei, Pesca di Prato, cu Vin Santo lângă :).

Totul a fost exact cum îmi place: simplu şi gustos. E un loc în care aş reveni oricând. Şi probabil o vom face la următoarea plimbare la Florența.

Radu

O vedeți voi pe Santina mică și delicată dar, cum să zic eu, foamea nu este o opțiune.

Oferta de localuri în Prato nu e foarte bogată, iar cele pe care le pre-selectasem erau ba închise, ba aglomerate. Așa că în momentul în care am găsit osteria asta deschisă eram deja hotărât să le dau notă de trecere.

Atmosfera din local era ca decupată dintr-un film – bucșit de lume, vorbărie care aproape acoperea italianul lălăit de la radio, per total un aer de foarte bună dispoziție. Până și chelnerița era veselă și prietenoasă – am colegi care s-au bucurat mai puțin că mă văd, după pandemie.

Până la urmă noi am decis să stăm al fresco, mai ales că în interior nu erau locuri libere. A fost decent, cu tot cu oferit pături și un strop de tărie 🙂

Meniul micuț, dar cu câte ceva pentru oricine. Inclusiv o friptură de vită, pentru mine. Eu am cerut-o bine făcută, chelnerița m-a îmbiat cu o friptură medie, ca o chelneriță care se respectă, iar bucătarul se respecta și el așa că mi-a trimis-o aproape în sânge.

Italienii sunt relativ sensibili la fripturile lor, iar eu eram chitit să încerc gusturi locale, deci am mâncat-o rară și nu am regretat nicio clipă. M-a ajutat și vinul casei, un Merlot mai bun decât mă așteptam. Cartofii pe care i-am luat ca garnitură nu m-au convins.

Prețurile au fost și ele o surpriză la fel de plăcută – cred că am plătit mai puțin decât dăduserăm, în seara anterioară, pe două panini în Florența.

Concluzie: am intrat aici ca soluție de avarie, dar s-a dovedit o experiență foarte plăcută. Recomand, dacă treceți prin zonă.