Gramofon Wine

Santina

De obicei merg în locuri noi fără așteptări prea mari. Nu știu cum, însă, de data asta m-a luat valul. Crama Gramofon, aflată la vreo oră și un pic distanță de București, promitea o escapadă relaxantă de weekend. Realitatea? Nu la fel de sexi ca pe net. Iar dacă citești până la capăt vei afla și de ce.

Radu

Povestea e frumoasă, conceptul e plin de potențial, dar implementarea încă nu e unde ar vrea să fie. Ca să fiu corect, o parte din impresia generală se datorează unui grup de oaspeți… „din ăia”, care au reușit să aglomereze o experiență ce putea fi mai relaxantă.

Santina

Hotelul este amenajat în clădirea în care pe vremea comuniștilor am înțeles că erau cazați muncitorii care lucrau aici. Posibil ca ăsta să fie motivul pentru care camerele sunt atât de mici. Aș fi trecut cu vederea dimensiunea camerei, pentru că pentru o noapte n-ai nevoie de prea mult spațiu; patul a fost confortabil și totul de o curățenie impecabilă. Asta dacă nu s-ar fi simțit în cameră miros de canalizare.

M-aș fi împăcat și cu dimensiunea băii, dacă folosirea ei nu mi-ar fi provocat un disconfort maxim. În amenajarea ei se vede clar lipsa oricărei preocupări pentru experiența clientului. Și o să și explic de ce spun asta: chiuveta este atât de mică (pare dintr-o căsuță de păpuși) încât efectiv nu te poți spăla pe față fără să faci baltă în jurul ei, nu există o poliță (spațiu) pe care să-ți pui pasta/periuța de dinți, ca să nu mai spun de alte cosmetice; nu există un cuier pentru prosop (nici pentru cel de mîini, nici pentru cel de baie).

Ce există e, de fapt, o bară undeva foarte sus pentru care mi-ar trebui o scăriță de la Ikea să ajung. Cred că Dorel care a montat-o era urcat pe o scară, I-a fost lene să coboare să o monteze la o înălțime rezonabilă și a zis că merge și așa. Inclusiv ăla care a verificat după el. Ei bine, nu merge.

Nu mai spun că nu există o delimitare de nici un fel între zona de duș și restul băii și se face practic apă în toată baia. Pe care apoi o aduci în cameră. Chiar nu pot să cred că de doi ani de când funcționează hotelul, niciun client nu a semnalat cât de inconfortabilă e folosirea băii.

Un plus totuși pentru produsele de igienă care sunt Rituals. Dar nu anulează tot disconfortul menționat mai sus.

Micul dejun se servește într-un spațiu mult prea mic pentru numărul de clienți. Sigur, poți ieși afară pe terasă, dar asta doar dacă e vreme bună. Opțiunile sunt destul de limitate; cafeaua în schimb, Nespresso, a fost bună.

Radu

Gramofon Inn vine cu un soi de minimalism rustic-modern care, sincer, mi-a plăcut; te desprinde nițel de mediul tău de zi cu zi, dar nu rupe de tot ritmul, ai în continuare la îndemână cofortul uzual. Teoretic cel puțin.

Camera mică, ascetică aș zice :), dar curată, decorată plăcut iar patul foarte comod. Însă marea problemă e, cred, că cine s-a ocupat de amenajare nu a stat de-adevăratelea în camerele alea.

Pentru că ar fi decoperit că în baia aia n-are unde să-și pună periuța de dinți, ori ochelarii înainte de duș, ori telefonul (că nu există nicio etichetă în toată baia, ca s-o citești de plictiseală). Ar mai fi descoperit că raftul ăla minimalist devine înghesuit foarte rapid, chiar dacă oaspeții nu au decât câte-o gentuță. Că în cuplu probabil reușește măcar unul să pună prosopul pe suport, dar că panoul de încălzire e prea sus chiar și pentru cineva la fel de înalt și de chipeș ca mine.

În rest, conceptul de hotel-galerie de artă îmi place și am rezonat mai mult cu arta de aici decât cu cea de la Sofianu. Faptul că ești la cramă și ai vinuri chiar în cameră, la fel, binevenit. Detaliile de decor interior, inclusiv șahul cu care oaspeții se pot lupta anonim, sunt drăguțe dar toate astea sunt preocupări care apar după ce rezolvi aspectele de confort de bază. Și o să includ aici și mirosul de canalizare, îmi închipui că-i o problemă complicată dar tot trebuie rezolvată. Toate astea se aplică la camerele din corpul principal. Există și niște căsuțe, am dubii că situația e mai bună acolo dar nu le-am testat.

Micul dejun prea sumar – și ca varietate, și cantitativ – chiar și pentru nevoile mele. Iar încăperea minusculă, dacă plouă afară și nu iese lumea pe terasă trebuie să mâncați în schimburi.

Și încep să mă conving, tot mai tare, că e nevoie de un angajat care să păzească mâncarea, altminteri oricât de „spălați” par oaspeții, tot se găsește un copil sau un părinte care să-și bage mâinile prin castroane.

În sat am încercat o plimbare dar n-ai ce face; în afara unei plimbări prin vie mai poți alege o tură cu o mașină veche, dacă n-ai deja una. Să nu bei.

Santina

Deși au bucătărie, nu au încă un restaurant propriu zis. Mesele sunt așezate într-o clădire vizavi de hotel care e de fapt depozitul de vin; aici e amenajat și spațiul pentru restaurant, degustare, bar etc.. Ce mi-a plăcut e că fiind foarte mare e aerisit, cu mesele așezate la suficientă distanță încât să nu te uiți în farfuria vecinilor.

Meniul nu e foarte vast, câteva aperitive și câteva preparate din carne, pește și paste; găsești sigur ceva de comandat. Dar pentru că preparatele sunt gătite într-o altă clădire decât locul în care funcționează restaurantul, preparatele ajung reci. Pentru că efectiv se traversează jumătate de curte cu farfuriile cu mâncare.

Am comandat dorada la cuptor cu roșii cherry, foarte bun și gustos preparat, dar rece. La fel și cartofii prăjiți. Servirea destul de greoaie, oamenii bine intenționați, dar nici unul cu pregătire în domeniul ăsta. Și se vede.

Radu

Mi-a plăcut conceptul de masă în depozit și, mai ales, mi-a mers la inimă spațiul generos – în sfârșit mese suficient de depărtate încât să nu se-apropie de tine decât chelnerii, nu și alți oaspeți! Decât, desigur, dacă vin să-și recupereze de lângă tine copiii care umblă brambura.

Eu am luat un mușchiuleț de porc care a fost OK, cu o garnitură extrem de gustoasă, urmat de un tiramisu tradițional. N-au venit însă fierbinți și asta a știrbit puțin din experiență.

Personalul politicos și, la ce distanță parcurge în fiecare zi, foarte fit :)) dar mi s-a părut fără pregătire de specialitate. Inevitabil, servire lentă, nu din incompetență ci din cauza contextului.

Per total, ținând cont că am asortat și un cupaj foarte bun cu Fetească Neagră și asta m-a mai distras de la părinții gălăgioși, nu a fost o experiență rea, dar am rămas cu un feeling de overpriced, mai mult din cauza ambienței decât a mâncării.

Santina

Pentru degustare, am mers pe varianta superioară din cele două opțiuni – cu prosecco (din Italia, nu de-al lor, dar produs conform cerințelor patronilor) și vinuri Sonorum, gama lor premium.

Vinurile au fost bune, recunosc, cât de puțin mă pricep. Dar experiența în sine nu a fost nici pe departe ce mă așteptam să fie. Degustarea a avut loc în spațiul care ține loc și de restaurant, cu copii care alergau pe lângă masă și părinți (care de altfel nu participau la degustare) strigând după ei.

Doamna care s-a ocupat de degustare nu era somelier (așa cum apare în descrierea de pe site), ci o persoană care, din câte am observat, se ocupa de multe alte treburi pe la cramă.

Deși am aflat câteva lucruri despre loc (că e un fost IAS comunist deținut acum de doi pasionați de artă și vin), despre cum se produce vinul (că cele mai multe activități se fac manual și nu automatizat), a fost pe repede înainte, fără povești la un pahar de vin.

Experiența nu s-a comparat nici pe departe cu cea de la Apogeum.

Dacă aș fi știut dinainte toate lucrurile astea, cu siguranță aș fi ales să mergem în altă parte.

Și am rămas cu marea întrebare: De ce vii ca părinte cu copiii? Dintre toate locurile din România, alegi vinărie pentru joacă? Serios?

La întrebarea de ce accepți familii cu copii la o cramă știu răspunsul.

Radu

Ca senzație generală, mi s-a părut că organizatorul s-a lăsat furat de mirajul unei degustări la cramă și a neglijat multe aspecte practice.

În primul rând, gazda degustării a fost o doamnă evident drăguță și bine intenționată, dar la fel de evident fără pregătire de specialitate. Iar bunele intenții nu sunt întotdeauna suficiente.

Crama în sine nu e spectaculoasă, doar niște rezervoare imense și câteva utilaje specifice. Și nici măcar într-un beci, ci la parter :). Deci o vizită aici se justifică doar când compensezi cu informații foarte detaliate, discurs de vinificator, practic. În lipsa lui eu aș renunța la această parte a experienței.

Degustarea în sine are loc în restaurant, fără vreo delimitare de vreun fel a spațiului, chestie deranjantă în sine. Dacă prin preajmă se află și părinții model, cu copiii lor, ajungi să nu mai auzi ce ți se povestește despre vinurile pe care le deguști.

Selecția decentă, cu vinurile roșii foarte bune; prosecco nu mi s-a părut relevant și mai bine îl înlocuiau cu un vinars. La fel, s-a simțit lipsa unei pregătiri de somelier și mi s-a părut totul cam zorit, mai degrabă la nivel de wine bar decât de cramă.

Per total mi se pare că există potențial și că locul ăsta poate evolua mult, cu puțină atenție la detalii, cu niște training, cu mai mult accent pe experiența clientului, inclusiv niște crowd control unde e cazul. Nu e de nevizitat, dar comparativ cu alte crame raportul costuri/valoare e mai dezechilibrat.

Ideea depășește împlinirea, adică. Așa că în forma actuală nu recomand.