Crama Apogeum

Santina

Aflată la doar o oră și jumătate de mers cu mașina față de București, Crama Apogeum mi se pare un loc potrivit dacă vrei să fugi un weekend departe de agitația din capitală. Dar desigur că poți merge din orice alt oraș 🙂. O să găsești aer curat, liniște, relaxare, plimbări cu bicicleta dacă dorești, un restaurant ok și desigur, vin. Dar și cazare dacă nu ai șofer.

Reconstruită și amenajată pe locul unui fost conac, din care au avut grijă comuniștii să nu rămână mare lucru, Crama Apogeum e un loc cu istorie. A fost una dintre reşedințele Principelui Nicolae, care a trăit aici o poveste de dragoste cu Ioana Doletti, fiica unui boier din Tohani. Și asta în ciuda opoziției Casei Regale. Și uite așa, am găsit ceea ce îmi place să găsesc în fiecare loc nou în care ajung: o poveste.

Radu

Crama Apogeum e un lăstar premium, chiar elitist, desprins din butucul de vie al Cramei Tohani. În esență proprietarul Cramei Tohani, care susținea deja intens Feteasca Neagră, a construit o cramă nouă dedicată acestui soi.

Am zis elitist pentru că producția Cramei Apogeum e dedicată unui singur vin; e limitată (5.000 de sticle pe an); e obținută printr-un proces cu elemente inedite, cum ar fi multă prelucrare manuală sau fermentarea în amfore din argilă; povestea ei se împletește cu cea a Casei Regale (atât cu cea de pe vremuri, cât și cu membrii din prezent).

Per total o vizită plăcută, mai ales pentru amatori, deși există mici inconsecvențe iar prețul final mi s-a părut o idee cam mare pentru ansamblul complet de experiențe.

Santina

Deși beau alcool extrem de rar și nu sunt o cunoscătoare, mi-a plăcut foarte tare experiența. Înainte de degustare am făcut un tur al locului. Am fost mai întâi în cramă, unde am aflat detalii despre procesul și metoda de fabricare a vinului de aici, care este unică în țară.

Crama produce un singur soi de vin, Fetească Neagră; iar cu excepția desciorchinatului, toate procesele se fac manual (de la cules la zdrobit). Foarte interesant este și faptul că procesul de fermentație are loc în niște amfore imense din argilă.

Am coborât apoi în pivniță, unde vinul stă la odihnit, în baricuri din lemn, vreme de 24 luni.

Am mers apoi la degustare; au fost 6 soiuri de vin, 5 de la Crama Tohani, din al cărui grup face parte și Apogeum, și desigur Feteasca Neagră produsă la cramă. Am aflat cu ocazia asta cum să ții corect un pahar, cum să amesteci vinul, cum să-l miroși și să-l guști, cu ce preparate se combină. Sigur o să le uit până o să mai beau următoarea dată vin. 😀

Bonus, am aflat câteva rețete de mâncare, de încercat acasă.

Toată povestea a durat cam două ore, suficient cât să nu te plictisești. Per total a fost o experiență interesantă care mi-a plăcut și pe care o recomand. Fie că ești sau nu băutor de vin.

Radu

Elementul de enoturism de la Crama Apogeum este extrem de pregnant și e clar că nu e doar o activitate secundară, ci se împletește cu businessul cu vin.

Există mai multe pachete de degustare și, când participanții nu sunt din același grup, se alege în mod democratic tipul de degustare al serii. Noi am lipsit deci ne-am supus majorității. Toate pachetele încep cu un tur al cramei, de la clădirea magazinului unde se află și amforele imense, pentru fermentație, la pivnița cu butoaie de lemn în care se învechește vinul timp de doi ani, la conacul recondiționat și apoi la spațiul în care are loc degustarea propriu-zisă (o șură recondiționată/modernizată, care arată fantastic, în special cuptorul).

Ca să fiu onest, am făcut researchul relativ pe fugă; știam că aici se face un vin premiat, dar nu reținusem că e singurul vin al cramei :). Din fericire degustarea nu s-a rezumat la un singur vin, ci include și alte cinci vinuri de la Tohani.

Vinurile bune, Apogeum clar cireașa de pe tort; au fost însoțite de explicații binevenite și despre caracter, dar și despre asocieri cu mâncăruri sau situații specifice. Platourile cu gustări nu sunt neapărat o idee bună atunci când nu e un singur grup de prieteni. Înmoaie cineva ceva în miere și cam aia a fost.

La prețul de circa 100 de lei/persoană o degustare uzuală în oraș oferă, probabil, mai multe vinuri. Dar aici nu ești în oraș și, cum ziceam, e un lăstar elitist, nu de volum 🙂

Santina

Restaurantul, aflat în conacul mare, este foarte spațios, vrea să recreeze atmosfera de salon de demult, dar cu scaune absolut incomode. Au și terasă, dar și câteva mese și scaune prin vie, unde poți bea o cafea.

Meniul nu are multe preparate, sunt preponderent pe bază de carne, dar sigur poți găsi câte ceva pe gustul tău.

Am mâncat de două ori aici, la prânz și cină. Eu am comandat file de lup de mare cu sparanghel (foarte bine gătit și gustos peștele) și cartofi zdrobiți la cuptor cu ierburi (care au fost ok, dar nu nemaipomeniți; parcă le-a lipsit ceva). Seara am încercat pastele quattro formaggi care au fost într-adevăr foarte bune și cu sos din belșug.

La desert am luat lava cake cu înghețată de vanilie; nu e neapărat desertul meu preferat, dar aveam chef de ceva dulce și era singurul desert care mi-a făcut cu ochiul din meniu.

Servirea, deși promptă la prânz, foarte lentă și lipsită de atenție la cină. Era și mai aglomerat, dar nu ar fi trebui să fie asta o scuză. Prețurile o idee cam mari.

Radu

Restaurantul se află în „Conacul mare”, clar cel mai spectaculos. Mi-a plăcut că mesele nu sunt înghesuite (asta e deja o problemă frecventă pe la restaurante). Dar scaunele sunt o alegere cam nefericită pentru luat masa – ar merge mai degrabă pentru relaxat la un pahar de coniac.

Am mâncat aici o pastramă în sos de Fetească Neagră; carnea cea mai curată pe care aș fi putut să o primesc, sosul excelent, aspectul de mare efect, dar mi-ar fi plăcut gătită în bucăți mai mici și poate marinată mai mult; așa, mi-a lăsat o ușoară impresie de sec.

La cină am luat un fel de salată de vită cu parmezan pe pat de rucola – excepțională. Nu mergea cu salata de hribi murați dar n-am putut să mă abțin și m-am bucurat intens de amândouă. Cine ce să-mi facă?

Bilă albă că are și o terasă, cu vedere la vie, trebuie să fie extrem de plăcut când e vremea potrivită. Încă o jumătate de bilă albă că au cățel – foarte drăguț și simpatic, dar cam neîngrijit; cred că nu mai existau pureci cale de două sate, că erau toți călare pe el. Mergea tratat mai princiar.

Finalmente, o bilă roz, că la cină am mai convins-o și pe Santi la un pahar de rose 🙂

Santina

Pentru că am vrut nu doar plimbare, ci și degustare de vin, ne-am cazat aici o noapte. Dar pentru că am făcut rezervarea destul de târziu nu am găsit cameră în conac (asta aveam să aflăm după ce am ajuns acolo), unde funcționează şi restaurantul şi unde camerele au view către vie. Așa că ne-am cazat într-o altă clădire (conacul mic cum spun cei de acolo) unde, cel puțin când am fost noi, fiind mai puțină lume cazată, a fost linişte.

Camera în care am stat noi, clasată ca suită, a fost pur şi simplu o cameră dublă, mai degrabă mică spre medie aş zice. Cu mobilier ce vrea să recreeze atmosfera de conac, dar cu obiecte de decor moderne care nu se întâlnesc niciunde.

Ce mi s-a părut cumva negândit pentru o experiență bună a clienților a fost lipsa prizelor. Pe partea mea de pat aveam o singură priză în care ar fi trebui să stea şi frigiderul şi o veioză. Şi telefonul meu la încărcat. 🙉
Mi-a plăcut însă foarte tare decorul băii, mi-a adus cumva aminte de Santorini.

Totul impecabil de curat; iar pentru o noapte s-a dovedit o cazare decentă și confortabilă.

Radu

Cred că partea de cazare trage în jos experiența per ansamblu. Nu e ceva dramatic sau strigător la cer, dar nu se ridică la nivelul la care se poziționează crama.

Am stat într-o cameră botezată, extrem de creativ, suită :). Baia decorată foarte plăcut, cu un aer grecesc; aici nu am de cârcotit decât poate că lipsea un raft pentru geluri/săpunuri și un cârlig pentru haine.

În ceea ce privește camera în sine, părea că cineva s-a apucat de ea cu intenții bune, dar pe final a fușerit. Patul mare, cu saltea comodă; câteva piese din lemn masiv. Dar și o noptieră ca nuca-n perete, stil baroc meets Ludovic XV meets Ludovic XVI, niște veioze de pe Temu, un TV cu cablurile atârnânde.

Nu a fost un capăt de țară, mai ales că la curățenie nu au făcut deloc rabat. La urma urmei, nu mergi într-un loc de genul ăsta ca să stai în cameră. Totuși, știrbește aura de „premium” a cramei – te duce cu gândul mai degrabă la o pensiune agroturistică.

Micul dejun, servit tot în restaurantul descris mai sus, a fost OK dar nu impresionant.